Originea motoarelor pas cu pas

Originea motoarelor pas cu pas poate fi urmărită încă de la începutul secolului al XX-lea, dezvoltarea lor trecând prin mai multe etape cheie.

 

Origini și invenții timpurii (1918–1923)
1918: Inventatorul american Frank W. Wood a solicitat un brevet (eliberat în 1922, numărul de brevet US 1.408.555) pentru a realiza pas cu pas rotorul, alimentând diferite combinații de cinci seturi de bobine statorice. Acesta este unul dintre prototipurile tehnologice importante ale motoarelor pas cu pas.

1919: Britanicul CL Walker a obținut un brevet britanic pentru un motor pas cu pas reactiv, folosind o structură de rotor-stator dintat, punând bazele motoarelor pas cu reluctitate variabilă (VR).

1920: CB Chicken și JH Tain au obținut un brevet american care propune un design de „structură sandwich”, care a crescut cuplul într-un volum mic și a promovat în continuare aplicarea practică.

 

Primele aplicații practice (anii 1920)
În jurul anului 1923: Marina britanică a aplicat principiile de mai sus la sistemele de-tunuri controlate de la distanță și sistemele de control al țintirii tunurilor de pe navele de război, folosind motoare pas cu pas reactive (tip VR) și comutând direcțiile curentului prin comutatoare rotative pentru a obține un control precis al unghiului.
În aceeași perioadă, această tehnologie a fost aplicată și dispozitivelor de antrenare pentru direcția de lansare a torpilelor, marcând tranziția motorului pas cu pas de la aplicațiile de laborator la cele de inginerie militară.

 

Evoluția tehnologică și denumirea
Numit inițial „motor pas-cu-pas cu pas”, a devenit treptat cunoscut sub numele de motor pas cu pas sau motor pas.
Principiul său de funcționare se bazează pe cuplul electromagnetic, rotind rotorul „pas cu pas” prin schimbarea secvenței de energizare a înfășurărilor statorului, fiecare treaptă corespunzând unui unghi fix (unghi de treaptă).